Problema autorității este una dintre cele mai importante probleme din întreaga Scriptură. Subiectul este așa de vast încât nu vom putea decât „zgâria puțin suprafața” lui în această meditație din Scriptură. Frații prezbiteri sau lucrători ar trebui să citească până la final și să mediteze la aceste cuvinte cu multă rugăciune.

Așadar, ce este autoritatea? Dumnezeu este suveran, El are autoritate ultimă, are și primul și ultimul cuvânt. Ființele create trebuie să recunoască și să se supună autorității lui Dumnezeu. Răzvrătirea lui Lucifer a constat în uzurparea autorității lui Dumnezeu: „îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu… voi fi ca Cel Prea Înalt” (Isaia 14:13, 14), își zicea Lucifer în inima lui vicleană. Lucifer a râvnit la un scaun de domnie mai presus de îngerii și serafimii lui Dumnezeu. A vrut să fie cel puțin egal cu Dumnezeu. În asta a constat răzvrătirea: în a pune semnul egal între autoritatea lui și autoritatea lui Dumnezeu.

Ce înseamnă autoritate spirituală? Mai întâi ce înseamnă autoritate? Autoritatea este dreptul legal al unei persoane de a-și exercita puterea sau influența. În cazul nostru, autoritatea spirituală este dreptul legal prin care Duhul Sfânt dă putere spirituală unui om astfel încât acel om să-și exercite puterea sau influența în scopurile lui Dumnezeu. În limba greacă este cuvântul exousia, care înseamnă autoritate, putere, greutate, influență.  În cele mai multe cazuri cuvântul este folosit în Biblie pentru a descrie acea putere, autoritate, influență care vine de sus și care este opusă puterii pământești, umane. De reținut este faptul că autoritatea spirituală este dată de Duhul Sfânt. De fapt, este autoritatea Duhului Sfânt exercitată prin omul pus în poziția de autoritate. Acest lucru o să-l vedem mai pe larg în continuare. De asemenea, o să vedem că sunt câteva criterii după care Duhul Sfânt dă autoritate unei persoane. Nu oricine are sau poate avea autoritate spirituală. Prin urmare, nu există autoritate spirituală fără ungerea Duhului Sfânt.

De ce omul nu poate avea autoritate spirituală prin el însuși? De ce această putere vine doar prin Duhul Sfânt? Răspunsul este foarte simplu: pentru că omul nu este autoritate finală. Omul este o ființă creată și nu are putere spirituală prin el însuși. Orice autoritate de pe pământ este autoritate reprezentativă. Orice autoritate de pe pământ a fost pusă de Dumnezeu și Îl reprezentă pe Dumnezeu și scopurile Lui. Nu există autoritate finală pe pământ.

Ce înseamnă autoritate reprezentativă? De exemplu, în familie tatăl are autoritate asupra copiilor. Dar dacă tatăl pleacă de acasă pentru un timp și o roagă pe bunica copiilor să stea cu ei, tatăl o investește pe bunica cu autoritate. Copii trebuie să asculte de bunica. Ea devine autoritate reprezentativă: îl reprezintă pe tată câtă vreme acesta este plecat. Bunica la rândul ei, nu este autoritate finală, nu poate face orice vrea. Ci ea este supusă la rândul ei autorității tatălui. Așa funcționează lucrurile în problema autorității: autoritatea reprezentativă este supusă autorității mai mari. Copiii se supun părinților, soția se supune soțului, soțul se supune Capului său, Domnul Isus este supus Tatălui. În biserică este același lanț de autoritate: adunarea se supune prezbiterilor, prezbiterii se supun Capului Bisericii, iar Domnul Isus se supune Tatălui. În societate, orice stăpânire vine de la Dumnezeu, deci orice stăpânire trebuie să fie supusă lui Dumnezeu. Peste tot vedem autoritatea, care în final ajunge la Dumnezeu. Dumnezeu este Suveranul și autoritate finală.

Răzvrătirea constă în nesupunere față de autoritate. Acesta este principiul răzvrătirii. Textul din Ezechiel 28:13-17 pune accent mai cu seamă pe păcatul lui Lucifer, pe când textul din Isaia 14:12-15 pune accent mai ales pe răzvrătirea lui, pe subminarea autorității lui Dumnezeu. Lucifer a păcătuit pentru că s-a răzvrătit. De ce este importantă această observație? Pentru că ceea ce dă gravitate păcatului este răzvrătirea: „după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulți au fost făcuți păcătoși” (Romani 5:19). Am devenit păcătoși prin neascultare, adică nesupunere față de autoritatea lui Dumnezeu. Adam a călcat porunca, de aceea a păcătuit. Păcatul este văzut în Scriptură ca rod al răzvrătirii. Mai întâi este răzvrătirea (sfidarea autorității lui Dumnezeu), apoi rodul răzvrătirii este păcatul. Una izvorăște din cealaltă. Totuși, orice păcat poate fi iertat: „prin ascultarea unui singur om, cei mulți vor fi făcuți neprihăniți (drepți)”. Pentru păcate a murit Domnul Isus: „El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre; și nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” (1 Ioan 2:2). Potențial, oricine poate fi iertat, dar adevărata problemă a omului este răzvrătirea. Iar răzvrătirea este legată direct de firea noastră pământească (vezi Romani 8:7).

Ceea ce vreau să scot în evidență este faptul că, deși credincioșii sunt iertați prin harul lui Dumnezeu, pot merge în lucrarea Lui după principiul răzvrătirii. Deși sunt iertați prin har, totuși pot ajunge să slujească lui Dumnezeu după același germene al păcatului: răzvrătirea. Cum ar putea Duhul lui Dumnezeu, care este un Duh Sfânt, să dea autoritate spirituală sau să încuviințeze o lucrare, când terenul pe care este zidită lucrarea este un teren al păcatului? Cei ce sunt poziții de autoritate trebuie ca ei înșiși să învețe mai întâi ce înseamnă supunerea față de autoritate, pentru ca mai apoi să aibă autoritate. Repet, nimeni nu este autoritate finală. Nimeni nu este „dumnezeu” pe pământ. Orice autoritate este autoritate reprezentativă. Asta înseamnă că orice autoritate trebuie să fie supusă Autorității mai mari, fie că este vorba de familie, fie că este vorba despre adunare. Asta aș dori să vedem în continuare, dar mai întâi să vedem care sunt pozițiile de autoritate în adunare.

Pozițiile de autoritate în biserică

În Scriptură întâlnim trei poziții: prezbiter, episcop și diacon. În mod special, pozițiile de prezbiter și episcop sunt poziții de cârmuire, de autoritate. Episcopii sunt priveghetorii. Ei priveghează asupra stării morale și spirituale a adunării și asupra învățăturii. Prezbiterii sunt bătrânii, dar care la rândul lor priveghează asupra adunării. Cuvântul presbuteros (prezbiter) face într-adevăr referire la vârsta înaintată a unui frate, dar mai face referire la maturitatea lui spirituală. Nu orice frate în vârstă poate fi prezbiter, ci doar cei maturi spiritual. Trebuie ca ei să fie copți. Mai mult, printre prezbiteri întâlnim și tineri. Timotei era un tânăr de aproximativ 30 de ani când apostolul Pavel i-a încredințat păstorirea bisericii din Efes, iar Tit avea între 30 și 40 de ani când apostolul i-a încredințat păstorirea biserici din Creta. În Faptele Apostolilor 20:17 „Pavel… a chemat pe prezbiterii Bisericii”, iar în versetul 28 le spune: „Luați seama la voi înșivă și la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi…”. Pe cine a chemat apostolul? Pe prezbiteri. Iar pe acești prezbiteri, Duhul Sfânt i-a pus episcopi peste turmă. Prezbiterii erau episcopi. Un prezbiter trebuie să fie un priveghetor. În plus, textul din Tit 1:5-9 ne arată clar acest lucru: „să așezi prezbiteri”. După ce criterii trebuiau așezați prezbiterii? Versetul 6 ne dă o listă de criterii. De ce trebuiau îndeplinite aceste criterii? „Căci episcopul, ca econom al lui Dumnezeu trebuie…” și la prima listă se adaugă a doua: versetele de la 7 la 9. Ceea ce înseamnă că, aceleași criterii trebuie îndeplinite atât de prezbiteri, cât și de episcopi. De ce? Pentru că prezbiterul este un priveghetor, un episcop asupra adunării, fiind ajutat de maturitatea lui spirituală și de experiența pe care o are pe calea lui Dumnezeu. Așadar, există o echivalență între poziția de prezbiter și cea de episcop (unii teologi pun chiar semnul egal între cele două poziții). Oficiul de prezbiter se referă la fratele pus în poziția de autoritate și care are atribuțiile unui episcop. Poziția aceasta de autoritate nu este dată pe baza vârstei, pentru că nu toți frații în vârstă se califică pentru a fi prezbiteri, ci este dată pe baza maturității spirituale (iar asta include și tineri maturi spiritual, exemplul lui Timotei și Tit). Maturitatea spirituală (întemeiată pe Scriptură) este criteriul după care se alege un prezbiter.

Cine sunt calificați pentru a fi în poziții de autoritate? Am putea spune foarte simplu: cei ce corespund criteriilor din 1 Timotei 3:1-7, Tit 1:5-9 și 1 Petru 5:1-4. Dar pentru ca cineva să corespundă cu adevărat acestor criterii, el trebuie să fie un om duhovnicesc. De ce? Pentru că doar cei duhovnicești se pot supune Autorității Bisericii (Domnului Isus). Omul firesc sau lumesc nu se poate supune Capului – deoarece „firea pământească poftește împotriva Duhului, și Duhul împotriva firii pământești: sunt lucruri potrivnice unele altora” (Galateni 5:17) și „umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu și nici nu poate să se supună.” (Romani 8:7), iar în versetul 4 din Romani 8 spune: „porunca Legii să fie împlinită în noi… care trăim după îndemnurile Duhului.” Din aceste texte putem înțelege că firea pământească acționează întotdeauna după principiul răzvrătirii. Firea nu se poate supune autorității lui Dumnezeu, nici în familie, nici în adunare. Potrivit versetului 4, numai cei ce trăiesc prin Duhul lui Dumnezeu, se pot supune cu adevărat autorității lui Dumnezeu. Și cum ar putea cei firești să fie investiți cu autoritate spirituală prin Duhul Sfânt când ei acționează în familie și adunare după principiul satanic al răzvrătirii? Ei au într-adevăr poziția de autoritate, dar le lipsește autoritatea spirituală. Numai cei duhovnicești pot fi cu adevărat prezbiteri în adunare.

Autoritatea spirituală este dată de Duhul Sfânt

Acest principiu s-a văzut foarte limpede în viața Domnului Isus. La un moment dat preoții cei mai de seamă și bătrânii norodului au venit la El și L-au întrebat: „Cu ce putere (exousia, autoritate) faci Tu lucrurile acestea și cine Ți-a dat puterea (exousia, autoritatea) acesta?” (Matei 21:23), dar Domnul a răspuns deja la întrebarea aceasta în sinagoga din Nazaret cu ceva timp în urmă: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia…” (Luca 4:18). Cu alte cuvinte, cine I-a dat dreptul legal sau autoritatea Domnului Isus să facă aceste lucruri? Ei au recunoscut că autoritatea Domnului nu era din lumea aceasta, ci era o autoritate spirituală. Evanghelistul Matei remarcă la un moment dat: „El îi învăța ca unul care avea putere (exousia, autoritate)” (Matei 7:29), iar într-o altă confruntare spune El: „Dar dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu…” (Matei 12:28), arată limpede că autoritatea spirituală a Domnului Isus, inclusiv peste împărăția celui rău, venea de la Duhul Sfânt. Cu toate că Domnul Isus a fost Dumnezeu și avea autoritate de Dumnezeu, în zilele vieții Sale pământești a fost supus cu totul autorității Tatălui, prin Duhul Sfânt.

Același principiu se aplică și în cazul slujitorilor bisericii: „fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora” (1 Corinteni 12:7). În Efeseni 4:11 și 12 spune: „El a dat pe unii apostoli, pe alții proroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos”. Iar apostolul Petru spune: „Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi… păstoriți turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră…” (1 Petru 5:1-2).  Punând aceste texte cap la cap înțelegem că, pentru a fi prezbiter și a fi în stare să păstorim turma lui Dumnezeu, este nevoie ca această abilitate să fie dăruită de Duhul Sfânt. Prezbiterul trebuie să păstorească turma lui Dumnezeu, darul de păstorire este dat de Domnul Isus, iar acest dar vine prin Duhul Sfânt. Prin urmare, numai acei frați călăuziți de Duhul Sfânt pot păstori cu adevărat turma lui Dumnezeu.

Ceea ce vreau să scot în evidență este faptul că autoritatea spirituală este a Duhului Sfânt. Omul nu are autoritate spirituală prin el însuși. Credinciosul pus în poziția de autoritate poate avea autoritate spirituală în măsura în care este călăuzit de Duhul Sfânt. De aceea, doar creștinii duhovnicești pot avea autoritate spirituală.

Riscul este să existe poziția de autoritate, dar să lipsească autoritatea

Aici ajungem la cea mai mare și cea mai des întâlnită problemă: slujitorul lui Dumnezeu poate avea poziția de autoritate, dar să nu aibă autoritate spirituală. Poziția de autoritate și autoritatea spirituală sunt două lucruri diferite. De exemplu, cărturarii și fariseii „șed pe scaunul lui Moise” (Matei 23:1), ne spune Domnul, aveau poziția de autoritate, dar ei călcau Legea lui Moise, prin urmare nu aveau autoritate spirituală – ei nu erau împuterniciți de Duhul Sfânt în lucrarea lor. În adunare, poziția de autoritate este cea de prezbiter, dar autoritatea spirituală este acea putere spirituală sau influență spirituală care îi este dată prezbiterului prin Duhul Sfânt.

Există așadar o conducere pozițională (bazată pe poziția ierarhică dată de cel ce ocupă această funcție în adunare) și există o conducere reală, spirituală, biblică (bazată pe recunoașterea dată de Duhul Sfânt față de fratele care este sub autoritatea Sa slăvită).

Acum, întrebarea fundamentală este: pe ce bază dă Duhul Sfânt autoritate unui frate? Este nevoie de două elemente:

1. Supunerea: omul pus în poziția de autoritate trebuie să fie supus Autorității mai mari, în cazul nostru Domnului Isus, fie că este vorba de familie, fie că este vorba de adunare.
2. Responsabilitatea: omul pus în poziția de autoritate trebuie să-și asume responsabilitatea care vine odată cu poziția de autoritate.

1.    Condiția pentru a avea autoritate spirituală: supunerea

Lucrul care le scapă celor mai mulți este că adunarea are un Cap și Acela este Domnul Isus, nu omul: „L-a dat căpetenie peste toate lucrurile Bisericii” (Efeseni 1:22) și „El este Capul Trupului, al Bisericii.” (Coloseni 1:18). Cei mai mulți înțeleg în mod greșit autoritatea. Dacă sunt în poziția de autoritate, ei pot stăpâni peste turmă. Acești oameni cred că, dacă sunt în poziție de autoritate, autoritatea este a lor. Ei cred că pot cârmui adunarea după înțelegerile lor, după mintea lor sau după voia lor.  Ori, când fac acest lucru, ei cârmuiesc adunarea după voia lor și nu după voia lui Dumnezeu. Această cârmuire intră în contradicție cu ce ne învață apostolul Petru „Păstoriți turma lui Dumnezeu… după voia lui Dumnezeu” (1 Petru 5:2). Impun adunării autoritatea lor, și nu autoritatea Duhului Sfânt. Impun adunării gândurile lor, și nu gândul lui Dumnezeu. Ei stăpânesc peste turmă (vezi 1 Petru 5:3). Ei nu caută cu toată sinceritatea care este voia lui Dumnezeu cu privire la adunare, ca să împlinească și să asculte de voia Lui. Nu caută cu toată inima să se supună voii lui Dumnezeu, ei fac voia lor în adunare, stăpânind peste ea. Simplu spus: ei cârmuiesc adunarea după principiul luciferic al răzvrătirii.

Ce am spune despre un om sau un tânăr care nu este într-o poziție de autoritate în adunare și care ar începe să facă tot ce vrea în adunare? Uzurpă autoritatea prezbiterilor și își face propria lui voie în adunare. Spunem despre el că este un răzvrătit. De ce? Pentru că își face propria lui voie călcând peste autoritatea prezbiterilor. La fel, dacă un frate în vârstă calcă peste autoritatea unui prezbiter tânăr pe motiv că el este mai bătrân decât acesta, calcă el Cuvântul și autoritatea Duhului Sfânt? La fel am spune și despre adunare, dacă ea nu se supune autorității prezbiterilor. Dar ce putem spune despre un prezbiter care nu se supune autorității Domnului Isus? Nu face el lucrarea Domnului într-un duh al răzvrătirii?

Și când se întâmplă asta, întrebarea este: mai poate Duhul Sfânt să învestească pe cineva cu putere spirituală în condițiile în care el acționează după un principiu satanic? Omul respectiv poate va fi în continuare în poziția de autoritate, dar nu va avea nicio putere spirituală.

Este limpede că cel nesupus nu poate avea autoritate spirituală. Cel fără lege sau care calcă legea nu poate impune legea, după cum nici cel nesupus nu poate determina supunerea! Și cum ar putea un frate pus într-o poziție de autoritate să determine sau să aibă pretenția ca adunarea să-i fie supusă, când el însuși nu este supus Autorității? Este o ipocrizie și o înșelătorie! Poate avea pretenția supunerii omul nesupus? Este imposibil! Este o contradicție între lege și felul în care ea este aplicată!

Autoritatea este o chestiune juridică. Autoritatea și supunerea față de autoritate este o lege a lui Dumnezeu în univers. Legea creează ordine. Orice răzvrătire este o călcare de lege. Prezbiterii care nu se supun Capului Bisericii trăiesc împotriva legii Lui.

De aceea, supunerea față de Capul Bisericii este condiția primordială pentru omul pus într-o poziție de autoritate. El trebuie să învețe supunerea pentru ca adunarea să-i fie supusă. Mai întâi trebuie ca prezbiterul să se întâlnească cu autoritatea Domnului Isus pentru a fi calificat să fie într-o poziție de autoritate. Nesupunerea față de Domnul îl descalifică din start pe orice frate de a fi într-o poziție de autoritate.

2.    Condiția pentru a avea autoritate spirituală: responsabilitatea

A doua condiție pentru a avea autoritate spirituală este asumarea responsabilității care vine o dată cu poziția de autoritate. Orice poziție de autoritate vine „la pachet” cu o mare responsabilitate. Nu există autoritate fără responsabilitate. Să privim la câteva exemple:

Relația părinți – copii

În familie părinții sunt în poziție de autoritate, mai ales tatăl. Dar odată cu poziția de autoritate, vine și responsabilitatea: „nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului” (Efeseni 6:4). Aceasta înseamnă responsabilitate – nu o să-i crească nimeni în locul nostru așa, trebuie ca părinții să-și asume responsabilitatea aceasta. Observați, avem poziția de autoritate (rolul de părinți), dar odată cu poziția vine și responsabilitatea. Părinții nu trebuie să-și educe oricum copii, ci în mustrarea și învățătura Domnului.

Relația soț-soție

În relația soț-soție, bărbatul este capul familiei. Acesta este poziția de autoritate. Dar odată cu poziția de autoritate vine și o mare responsabilitate. Responsabilitatea pe care o au bărbații față de nevestele lor o găsim în Scriptură în trei mari principii: (1) „Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Hristos Biserica și S-a pe Sine pentru ea…” (Efeseni 5:25), (2) „Bărbaților, purtați-vă și voi la rândul vostru cu înțelepciune cu nevestele voastre” și (3) „dând cinste femeii ca unui vas mai slab” (1 Petru 3:7). Aceasta înseamnă responsabilitate.

Cei mai mulți bărbați vor autoritate ca să stăpânească peste familiile lor, dar principiul lui Dumnezeu este dragostea, înțelepciunea (exprimată prin blândețe, Iacov 3:13, 17) și respectul față de soțiile noastre. Cei mai mulți au pretenția ca soțiile lor să le respecte autoritatea, dar ei nu-și asumă responsabilitatea pe care o au față de soțiile lor. Ei vor doar autoritate, dar fără responsabilitate. Nu se poate! Nu au cum să funcționeze lucrurile așa în familie!

Dar cine este supus Domnului în toate lucrurile și își asumă responsabilitatea pe care o are față de soția lui, cu înțelepciune și tact, cu o inimă curată, atunci va avea autoritate în familie. Domnul Isus îl va investi cu autoritate spirituală. El nu va trebui să-și câștige autoritatea, pentru că soția lui credincioasă va recunoaște autoritatea Domnului Isus în soțul ei.

Dar dacă soțul nu este supus Domnului, mai poate avea pretenția ca soția lui să-i fie supusă? Într-adevăr, soția trebuie să fie supusă soțului ei, indiferent de răzvrătirea lui. Ea trebuie să-și facă partea ei în curăție de inimă înaintea Domnului. Dar ceea ce vreau să scot în evidență este pretenția nerealistă și ipocrită a unui soț nesupus Autorității lui ca soția să i se supună lui.

În adunare

În adunare, prezbiterii sunt în poziție de autoritate, dar odată cu autoritatea vine și o mare responsabilitate: „Sfătuiesc pe prezbiteri… păstoriți turma lui Dumnezeu care este sub paza voastră…” (1 Petru 5:1-4). De aici se desprind două mari responsabilități pe care le au prezbiterii: (1) să păstorească turma și (2) să păzească turma.

Prezbiterii au responsabilitatea de a păstori turma, adică să pască turma în pășuni verzi și să o ducă la ape de odihnă (Psalmul 23:2) – să dea hrană spirituală turmei, iar această lucrare să fie făcută prin Duhul Sfânt, cu ajutorul Cuvântului. Pentru aceasta este nevoie ca prezbiterul să cunoască și să trăiască Cuvântul lui Dumnezeu (este nevoie de studiu, de pregătire spirituală, de o viață curată). A doua mare responsabilitate este să păzească turma, pentru că turma este sub paza lor. Pentru aceasta este nevoie de un duh treaz, să fie drept, să aibă discernământ spiritual și să „fie în stare să sfătuiască în învățătura sănătoasă și să înfrunte pe potrivnici.” (Tit 1:8, 9).

Cine își asumă o astfel de responsabilitate? Cine își asumă că a făcut tot ce depinde de el să păstorească și să păzească turma? Cine poate sta cu un cuget curat înaintea lui Dumnezeu și are curajul să răspundă în fața lui Dumnezeu pentru turmă? Sunt prezbiteri care, din comoditate sau pentru că iubesc păcatul, nu-și asumă responsabilitatea pentru adunarea lui Dumnezeu. Vor să fie în poziția de autoritate, dar fără să-și asume responsabilitatea. Ce greșită le este gândirea!

În Ioan 10:12, 13 scrie: „Dar cel plătit, care nu este păstor și ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile și fuge; și lupul le răpește și le împrăștie. Cel plătit fuge, pentru că este plătit și nu-i pasă de oi.” Unii păstori sau prezbiteri sunt plătiți, dar unii nu sunt plătiți cu bani. Totuși, chiar dacă nu sunt plătiți cu bani, remunerarea lor constă în prestigiul și faima pe care o aduce o poziție de autoritate. Cel mai bine se vede un astfel de păstor când vine lupul peste turmă: fuge de responsabilitatea pe care o are față de turmă. Câteodată este nevoie ca un prezbiter să se „lupte cu fiarele în Efes” (cu blândețe, fermitate și înțelepciune), dar un păstor plătit ține mai mult la imaginea lui decât la turmă. Pe el nu-l interesează turma, nu-i pasă de ea, îi pasă mai mult de el. Păstorul adevărat se dă pe sine însuși pentru turmă. Păstorul adevărat nu fuge de responsabilitate, ci își asumă cu toată inima responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu.

Când Dumnezeu cheamă pe un frate la această slujbă, nu îl cheamă pe baza meritelor sale. Dumnezeu cheamă în har. Da, cel chemat la o astfel de slujbă trebuie să fie integru moral și cu o învățătură bună, fără ca asta să însemne că este un om desăvârșit. Dar odată ce omul este chemat în slujba de prezbiter, trebuie să-și dea toate silințele să crească și să se maturizeze spiritual, astfel încât să fie în stare să cârmuiască biserica nu după mintea lui, ci după voia lui Dumnezeu. Este adevărat, orice om are slăbiciunile lui (nu vorbim despre trăirea în păcat aici), nu există prezbiter desăvârșit și nu cere nimeni desăvârșire de la un prezbiter, dar orice frate prezbiter trebuie să-și dea toate silințele să trăiască cu inimă curată și supusă sub autoritatea Domnului său și își împlinească cu credincioșie datoria (responsabilitatea) față de adunarea lui Dumnezeu.

Când prezbiterul vrea să fie în poziția de autoritate, dar fuge de responsabilitate, ne întrebăm: care este rostul pentru care vrea această poziție? Este el de vreun folos bisericii? Nu este el o piedică în calea lui Dumnezeu? Scopul unei poziții de autoritate este ca omul să-și asume responsabilitatea și să-și îndeplinească sarcinile poziției pe care o are. Dar când el nu face nimic, ci este acolo doar pentru faimă, prestigiu sau câștig personal, care este scopul în planul lui Dumnezeu? Cum împlinește el voia Stăpânului său? Cum ar fi, de exemplu, ca un om să-și dorească foarte mult poziția de șofer într-o firmă, dar să nu-și asume responsabilitatea pe care o are în slujba respectivă: să meargă pe drumurile publice, să transporte marfă etc. Care este scopul? Cine îl angajează și cine se bucură de un astfel de angajat? Observați cât de importantă este asumarea responsabilității și supunerea față de voia Stăpânului nostru?

Consecința celor două puncte: încrederea

Acolo unde responsabilitatea este asumată și omul lui Dumnezeu este supus în toate lucrurile Capului său, lucrarea lui nu va fi lipsită de dovezi. Domnul îl va investi pe omul Său cu autoritate spirituală, atât în familie, cât și în adunare, iar acest lucru se va vedea în fapte.

În familie, soția și copiii vor vedea faptul că soțul/tatăl își asumă responsabilitatea pentru ei. Când soțul preia inițiativa la nivelul familiei, soția va vedea dragostea soțului ei, iar copiii vor fi cârmuiți spre Hristos. Consecința este că atât soția, cât și copii vor căpăta încredere în soțul/tatăl credincios. Atmosfera familiei va fi una caldă, de siguranță și pace. Pe de altă parte, în adunare, acolo unde responsabilitatea este asumată, iar omul credincios păstorește turma și păzește turma, adunarea va căpăta încredere în omul pus în poziția de autoritate. Atmosfera adunării va fi una de închinare, iar adunarea va fi supusă. Domnul va fi în mijlocul adunării.

Supunerea se datorează încrederii pe care soția și copii sau adunarea o au în omul pus în poziția de autoritate. De ce au încredere? Această siguranță vine în urma asumării responsabilității și ale călăuzirii Domnului în faptele omului credincios. Încrederea vine întotdeauna pe baza unor dovezi. Am vrea să vedem mai în detaliu acest lucru și faptul că familia este locul unde învățăm ce este autoritatea spirituală.

Autoritatea spirituală se învață în familie

Acest lucru este foarte simplu de văzut dacă ne vom uita la câteva texte biblice: „având copii credincioși, care să nu fie învinuiți de destrăbălare sau neascultare” (Tit 1:6), „să-și chivernisească (administreze, conducă) bine casa lui și să-și țină copiii în supunere cu toată cuviința” (1 Timotei 3:4). Abilitatea de a cârmui cu înțelepciune, cu tact, cu blândețe, cu dreptate, cu Duhul Domnului se învață în familie, în relație cu soția și copiii. Calificarea unui frate ca prezbiter se face după criteriile acestea: (1) felul în care se poartă cu soția lui și (2) felul în care își educă copii (au ei o naștere din nou?, sunt ei ascultători?, sunt serioși?) Dacă fratele nu-și poate exercita autoritatea spirituală asupra propriilor copii, cu ce poate dovedi că este în stare să-și exercite în mod biblic autoritatea peste adunare? Să-și exercite autoritatea asupra copiilor nu înseamnă să stăpânească peste ei, ci copiii să devină ucenici ai tatălui lor, iar el, fiindu-le pildă, să-i crească în mustrarea și învățătura Domnului. „Dacă râvnește cineva să fie episcop, dorește un lucru bun” (1 Timotei 3:1), dar el trebuie să vină cu o dovadă în fața adunării prin care să demonstreze că este în stare să cârmuiască adunarea lui Dumnezeu – iar dovada este familia. Nimeni nu poate fi într-o poziție de autoritate fără dovezi.

Autoritatea spirituală, acolo unde există, este recunoscută de adunare în baza unor dovezi: fratele potrivește criteriile din 1 Timotei 3:1-7 și Tit 1:5-9. Acolo unde nu există aceste dovezi și Scriptura este călcată, acolo nu există autoritate spirituală. Acolo unde nu există dovezile, fratele poate fi în poziție de autoritate, dar nu are autoritate spirituală. Supunerea adunării sau respectul pe care adunarea îl va acorda autorității vine din încrederea pe care adunarea o are în fratele pus în poziția de autoritate. Dacă prezbiterul este slab din punct de vedere spiritual sau nu are un cuget curat, o viață curată, adunarea nu va avea încredere în fratele respectiv.

Dar va zice cineva: „Soția mea este o femeie dificilă, nu mă înțeleg cu ea.” sau „Copii mei sunt neascultători.” sau „Nu reușesc să-mi cârmuiesc casa după principiile Scripturii.”, dând vina întotdeauna pe alții, atunci Scriptura spune: „Căci, dacă cineva nu știe să-și cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu?” (1 Timotei 3:5). Cum adică nu știe? De ce nu știe? Cine este Capul bărbatului? Domnul Isus este Capul bărbatului: „Hristos este Capul oricărui bărbat” (1 Corinteni 11:3). Deci, fratele are cel mai bun Profesor și cu toate acestea nu știe să-și cârmuiască bine casa lui? Cum de s-a ajuns aici? Problema este că fratele respectiv nu este supus Capului său, de aceea nu știe să-și cârmuiască bine casa lui. Asta este adevărata problemă! Și atunci, de ce dorește o poziție de autoritate, de ce dorește ca adunarea să-i fie supusă în condițiile în care el nu trăiește după principiul supunerii?

În familie se învață cu adevărat ce este autoritatea spirituală. Când fratele face tot ce depinde de el să trăiască cu un cuget curat în familia lui, este un om al rugăciunii, își dă toate silințele să dea o învățătură bună și sănătoasă soției și copiilor, administrează cu înțelepciune și cu dreptate casa lui, are grijă de casa lui, este protector cu soția și copiii săi, și când face asta zi de zi, ca un mod de viață, numai acel frate dovedește că este capabil să se ocupe de adunarea lui Dumnezeu. Cine trăiește în familie cu credincioșie, curăție de inimă și sinceritate, supus în toate lucrurile Capului său, dovedește că se poate ocupa și de adunarea lui Dumnezeu.

Dar cum ar putea un om să fie supus Autorității sale dacă nu se roagă și nu dorește din toată inima să cunoască voia lui Dumnezeu? Și cum ar putea un om să se roage eficient dacă nu se poartă cu înțelepciune și nu-și respectă soția lui? Rugăciunea sa va fi împiedicată: „ca să nu fie împiedicate rugăciunile voastre.” (1 Petru 3:7). Oricât de mult s-ar ruga, el este ca un om care nu se roagă. Comportamentul său față de soția sa este o piedică între el și Dumnezeu. Observați din Scriptură cât de mult depinde autoritatea spirituală de felul în care ne purtăm în familie? Numai cei ce învață autoritatea spirituală în familie sunt calificați să cârmuiască adunarea.

Da, poate părea o sarcină mult prea mare și o responsabilitate covârșitoare. Dar să nu uităm, bărbatul este un slujitor în familie, un slujitor al Domnului Isus. El este supus în toate lucrurile Domnului său. Învață de la Domnul său. Natura slujirii ne pune automat sub autoritate. Nu este nevoie de nimic altceva decât de o inimă supusă Lui în toate lucrurile. Privind lucrurile din punctul acesta de vedere, chestiunile practice ale vieții nu sunt așa de complicate, „poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5:3), pentru că bărbatul credincios este un om al credinței (vezi, 1 Ioan 5:4) și al rugăciunii. Bineînțeles că nu toți bărbații credincioși trăiesc așa, dar toți bărbații credincioși puși în poziție de autoritate trebuie să trăiască așa. Repet, „dacă cineva nu știe să-și cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu?” (1 Timotei 3:5). De aceea nu există scuză pentru falimentul familiilor și al adunărilor noastre!

Căderea și restabilirea autorității

Ce se întâmplă în situația în care un om credincios este pus de Dumnezeu în poziție de autoritate, dar la un moment dat fratele cade? Este cuprins de slăbiciune sau poate în viața lui apare păcatul. Fără îndoială Dumnezeu l-a pus în poziție de autoritate, l-a chemat în har, dar el nu-și asumă responsabilitatea autorității, sau poate cade în păcat. Sunt prezbiteri care cad în păcat, iar căderea lor durează ani de zile. Sunt prezbiteri care ajung la împietrirea inimii din cauza păcatului, a compromisului și a vieții imorale. Unii prezbiteri ajung să sucească adevărul Cuvântului lui Dumnezeu doar ca să-și justifice un mod de viață păcătos. Ce facem în situația aceasta? Pentru a răspunde, vom privi la un exemplu din Scriptură.

Geneza 9:20-27

Dumnezeu  a dat lui Adam autoritate peste creație, dar pentru prima dată în istorie Dumnezeu dă autoritate unui om, lui Noe, peste ceilalți oameni: „Dacă varsă cineva sângele omului și sângele lui să fie vărsat de om” (Geneza 9:6). Cu alte cuvinte, dacă varsă cineva sângele omului, omul are responsabilitatea de a aplica dreptatea. Ca să aplice dreptatea, este nevoie de autoritate. Autoritatea peste ceilalți oameni este încredințată omului. Nu este autoritatea omului, ci este autoritatea și dreptatea lui Dumnezeu, dar omul are datoria de a se supune lui Dumnezeu și de a-și asuma responsabilitatea dreptății.

În acest context, investit cu autoritate peste creație și peste oameni și fiind cap al familiei sale, Noe avea cea mai mare autoritate la vremea aceea. Dar într-un episod trist al vieții sale, el „și-a sădit o vie. A băut vin, s-a îmbătat și s-a dezgolit în mijlocul cortului său.” Fără îndoială că autoritatea nu era ce trebuia în acest moment. Omul pus de Dumnezeu în poziție de autoritate are o cădere. Păcatul murdărește viața lui Noe, iar reputația sa era în pericol.

Ce trebuie să facă ceilalți când se confruntă cu o astfel de problemă? Ce trebuia să facă copiii sau soția lui Noe? Unul dintre fiii lui, Ham, a văzut goliciunea tatălui său și, în loc să-l ajute pe Noe să-și revină, a disprețuit autoritatea: „a spus celor doi frați ai lui afară”. Ham trebuia să-și ajute tatăl, dar în loc de asta, l-a vorbit pe tatăl său pe la spate, defăimând și stricând reputația lui Noe în fața fraților săi. Fără îndoială că greșeala autorității a scos la iveală duhul răzvrătit al lui Ham. Greșeala omului pus în poziție de autoritate scoate la lumină dacă suntem sau nu supuși autorității. Tot așa, greșeala prezbiterului este un test pentru adunare: este ea supusă autorității sau nu? Adunarea face ceva pentru al ajuta pe prezbiterul căzut să-și revină?

În schimb Sem și Iafet, au luat mantaua tatălui lor pe umeri, au intrat în cort cu spatele și au acoperit goliciunea tatălui lor. Reputația lui Noe a fost salvată. Rezultatul a fost că Sem și Iafet au fost binecuvântați, pe când Ham și fiii săi au fost blestemați.

Ce învățăm din experiența lui Noe și a celor trei fii ai săi? Atunci când omul pus de Dumnezeu în poziție de autoritate cade în păcat din neveghere, el trebuie ajutat să-și revină. Dacă avem un duh răzvrătit, vom găsi cusururi autorității, astfel încât să nu ne mai supunem ei. Dar calea lui Dumnezeu este reabilitarea celui pus în poziție de autoritate. Să nu uităm: Dumnezeu l-a pus acolo. Dar tot Dumnezeu ne-a pus și pe noi în Trupul lui Hristos, astfel încât să oferim sprijin și ajutor celui pus în poziția de autoritate. Prezbiterul care păcătuiește trebuie confruntat cu păcatul său, astfel încât acesta să ajungă la pocăință. Doar pocăința îl poate aduce din nou în voia lui Dumnezeu.

Întrebarea este: poate adunarea, poate orice frate din adunare (chiar dacă nu este prezbiter) „să acopere cu mantaua” prezbiterul căzut în păcat? Bineînțeles! În Evrei 3:12-13 spune: „Luați seama, dar, fraților (e vorba de toți frații)… îndemnați-vă unii pe alții în fiecare zi…”. Altfel spus, fiecare frate este dator să vegheze asupra fraților lui. Am fost puși cu toții în Trupul lui Hristos, iar orice mădular își are rostul lui în Trup și are datoria de a veghea asupra fraților. În 1 și 2 Timotei sunt mai multe astfel de îndemnuri, și Timotei era un tânăr (avea aproximativ 30 de ani): „Dacă vei pune în mintea fraților aceste lucruri…” (1 Timotei 4:6); „pe un prezbiter, sfătuiește-l ca pe un tată” (1 Timotei 5:1); „pe cei [prezbiterii] ce păcătuiesc mustră-i înaintea tuturor” (1 Timotei 5:20); „mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândețea și învățătura” (2 Timotei 4:2) etc. Dacă nimeni nu are dreptul să îndrepte pe un prezbiter, doar pentru că este prezbiter, aceasta este învățătura Nicolaiților, învățătură urâtă de Domnul (Apocalipsa 2:15). Domnul se va război cu astfel de prezbiteri (v. 16). De ce Domnul? Pentru că ei uzurpă autoritatea Domnului în adunare și fac ce vor. Ei se consideră superiori și deasupra fraților.

Dacă fratele pus în poziția de autoritate cade în păcat și refuză ajutorul, este nevoie de disciplină. Dacă fratele „îl binecuvântează pe Ham”, metaforic vorbind, își construiește un anturaj care-l susține în căderea lui, poate fi din cauză că fratele se complace în păcatul său. Sau dacă fratele „îl blestemă pe Sem și Iafet”, refuzând și disprețuind ajutorul, posibil ca aceasta să se întâmple din cauza orgoliului și a mândriei de care îi este cuprinsă inima – fratele refuză smerenia pocăinței. În oricare dintre cazuri, trebuie aplicată disciplina. Aluatul acesta trebuie măturat afară. Altfel, el va întina adunarea, Domnul se va retrage, iar adunarea va fi lipsită de prezența Lui (vezi cazul corintenilor și cele șapte scrisori din Apocalipsa trimise de către Domnul prin Ioan). Prezbiterii vor suferi și adunarea va suferi. De aceea, pentru binele fratelui și al adunării, trebuie aplicată disciplina.

Concluzii

Observăm din Scriptură că autoritatea spirituală este acea putere pe care o dă Duhul Sfânt unui frate credincios care se supune în toate lucrurile Domnului său și care își asumă responsabilitatea care vine odată cu autoritatea. Locul unde aceste lucruri se învață, înainte de a fi puse în practică în adunare, este familia. Dacă cineva nu are autoritate spirituală în familie, nu știe să-și cârmuiască casa după voia lui Dumnezeu, nu va putea îngriji de adunarea lui Dumnezeu. Dacă se întâmplă, din neveghere, ca fratele pus de Domnul în poziția de autoritate să cadă, datoria celorlalți este să-l ajute. Dacă refuză ajutorul, trebuie disciplinat. Numai pe acest teren al supunerii față de autoritate lucrează Duhul Sfânt: supunere din partea prezbiterilor față de Capul Bisericii; supunere din partea bărbaților față de Capul familiei. Domnul Isus are autoritate ultimă în familie și adunare. Voia Lui trebuie împlinită, atât în familie, cât și în adunare. Cine își asumă o astfel de responsabilitate? Cine este credincios „ca slugă”, cum și Moise a fost credincios ca slugă (alte traduceri: slujitor, rob, serv), „în toată Casa lui Dumnezeu” (Evrei 3:5)? Casa nu este a noastră, este a Lui. Adunarea nu este a noastră, este a Lui. Nu putem face tot ce voim noi! Trebuie să fim supuși Lui în toate lucrurile. Domnul să ne ajute la acesta!