Textul de referință: Matei 18:15-20

Problema de la care pleacă textul este cazul în care un frate a păcătuit împotriva altui frate sau împotriva mea. Textul se poate aplica și în cazul în care un frate păcătuiește împotriva adunării (ca în cazul corintenilor). Iar textul este ca un „manual de instrucțiuni” în care Domnul Isus ne învață cum trebuie să acționăm în această situație.

„Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te și mustră-l între tine și el singur!”. Când apare o astfel de problemă, primul lucru pe care trebuie să-l facem este să avem o discuție în privat cu fratele respectiv.

Cine trebuie să meargă să discute? Avem noi dreptul de discuta cu un frate din biserică care a păcătuit? Sau doar prezbiterii bisericii au dreptul acesta? Sau ce se întâmplă în situația în care un prezbiter a păcătuit, nu avem voie să discutăm cu el pentru că este prezbiter? Trebuie să sărim peste primul pas, doar pentru că nu avem calitatea de a vorbi cu un prezbiter? Nu, ci eu trebuie să merg la fratele care a păcătuit, oricine ar fi el, și să discut cu el. Este datoria fiecărui membru din biserică de a veghea asupra fraților. O să vedem în continuare ce anume califică orice frate să discute o astfel de problemă. Altfel, ajungem ca în catolicism, unde prezbiterul este „cleric” și autoritate finală în biserică, peste Scriptură. El face tot ce vrea, fără să fie tras la răspundere de către „laici”. Această învățătură este urâtă în ochii Domnului (Apocalipsa 2:15, învățătura nicolaiților). De aceea, „dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te și mustră-l între tine și el singur!”, într-o discuție privată, discuție purtată după principiile din Matei 7:1-6 și Galateni 6:1.

Nu am dreptul să merg la fratele respectiv și să judec păcatul din viața lui dacă eu nu mi-am scos mai întâi bârna din ochiul meu! Dacă am o bârnă în ochiul meu și judec pe fratele meu, Dumnezeu garantează că și eu, la rândul meu voi fi judecat: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați!”. Ceea ce înseamnă că, dacă judec, fără ca problema din viața mea să fie rezolvată, în mod absolut sigur voi fi judecat și eu la rândul meu. Este ca la matematică, unu plus unu fac doi. Dacă judec, având o bârnă în ochi, în mod sigur voi fi judecat. Este știință exactă. Dumnezeu are grijă să se întâmple asta. Este principiul Lui, iar principiul Lui are caracter de lege. De aceea, trebuie ca mai întâi să-mi scot bârna din ochiul meu ca să pot vedea deslușit să scot paiul din ochiul fratelui meu: scopul judecății este îndreptarea fratelui, nu acuzarea lui!

În judecarea fratelui trebuie să plec de la o viață curată, un cuget bun și o credință neprefăcută. Bârna simbolizează un păcat conștient, în care trăiesc și de care nu m-am pocăit înainte să vorbesc cu fratele meu. Bârna este ceva ce îmi întinează viața. Bârna este ceva ce nu este în ordine în viața mea și despre care prefer să nu vorbesc. Este adevărat, fiecare dintre noi avem propriile noastre greșeli. Nu există niciun om fără păcat. Oare asta înseamnă că nu trebuie să judec sub nicio formă? Trebuie să lăsăm răul și păcatul să domnească lângă noi fără să intervenim? Nu avem voie să judecăm, chiar cu riscul de a deveni iresponsabili, lăsând ca nedreptatea să se manifeste lângă noi? Ce se întâmplă în cazul în care biserica este condusă de oameni carnali sau lumești (vezi cazul corintenilor) sau de apostați? Trebuie să lăsăm biserica pradă unor astfel de oameni? Bineînțeles că nu!

Atunci care este învățătura Bibliei? Ideea textului din Matei 7:1-6 este că trebuie să învățăm să fim smeriți. Ne este interzis să judecăm păcatul fratelui atâta timp cât noi avem în viața noastră păcate în care trăim conștient. Putem judeca acele lucruri în care Domnul ne-a dat biruință și păcatul este rezolvat în viața noastră. Putem judeca deplin conștienți de propriile noastre greșeli și având în vedere că și noi putem cădea în aceleași păcate (Galateni 6:1 „ia seama la tine însuți, ca să nu fii ispitit și tu!”).

Dacă Domnul a lucrat în viața mea și mi-a dat biruința, atunci pot judeca lucrurile cu o inimă smerită, deplin conștient că și eu sunt supus păcatului; este la fel de posibil și pentru mine să cad poate chiar în același păcat. Chiar dacă nu m-am confruntat cu același păcat, trebuie să fiu conștient că sunt la fel de vulnerabil să cad ca și fratele meu. Poate că nu au fost întrunite toate condițiile favorizante ca eu să cad, de aceea trebuie să fiu smerit. Doar atunci când eu trăiesc cu sinceritate înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor ceea ce predic sunt în poziția de a sluji fratelui meu, ajutându-l să conștientizeze păcatul din viața lui și să se pocăiască! 

Textul din Matei 18:15-20 are legătură cu pasajul anterior și cu cel ce îi urmează. Acolo este descrisă compasiunea plină de dragoste a Domnului nostru de a căuta oaia pierdută. În același mod trebuie să ne manifestăm și noi compasiunea plină de dragoste față de frații noștrii, oile pierdute care au căzut în păcat. Cert este că un frate căzut în păcat nu este bine din punct de vedere spiritual. El este într-o stare foarte rea și periculoasă. Trebuie să-l ajutăm să-și revină. Dar trebuie să fac asta cu dragoste, milă, răbdare și compasiune.

În pasajul de la versetul 21 este vorba despre pilda robului nemilostiv. Pilda este în același context. Și noi am păcătuit. Și noi suntem datori lui Dumnezeu și Dumnezeu a trebuit să ierte mult în viața noastră. De aceea trebuie să fim iertători cu frații care au păcătuit. Cu această atitudine smerită și cu un duh iertător trebuie să merg la fratele meu și să-l mustru.

Doar în aceste condiții am dreptul de a merge să mustru și să judec pe fratele meu (Matei 18:15). Dacă fratele care a păcătuit este un om înțelept, care poate din neveghere a căzut într-un păcat, va primi mustrarea și se va pocăi (Proverbe 9:8 „mustră-l pe cel înțelept, și el te va iubi!”). Cazul acesta este cel mai fericit. Fratele are o inimă înțeleaptă. Omul înțelept primește mustrarea și se pocăiește (ceea ce înseamnă că nici înțeleptul nu este fără păcat, dar înțeleptul se smerește și se corectează). Omul înțelept își recunoaște greșelile, nu se autoîndreptățește. Omul înțelept este un om smerit, gata să se umilească. Nu doar că se pocăiește, dar îl va iubi pe cel care îl va mustra pentru căderea lui: „l-ai câștigat pe fratele tău”. Părtășia este restaurată! Relația este refăcută! Slavă Domnului!

Să dea Domnul ca în biserica Lui să fie cât mai mulți frați înțelepți! Nimeni nu este fără păcat și nu putem trăi fără să păcătuim deloc (1 Ioan 1:10). Toți suntem pasibili de cădere și de păcat. Și nici măcar nu trebuie să căutăm perfecțiunea morală, ea nu există. Tot ce se cere de la noi este să fim smeriți în inimile noastre și să ne recunoaștem greșelile. Recunoașterea greșelilor, pocăința și iertarea aduce unitate, restaurarea relațiilor și împăcare.

Dar ce se întâmplă în situația în care criteriile de a judeca pe fratele care a păcătuit sunt îndeplinite, dar fratele nu vrea să se pocăiască? Ce facem atunci când fratele nu-și recunoaște sub nicio formă greșelile? Răspunsul îl găsim în versetul 16: „dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inși, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori!”

Aici vorbim despre un frate care în discuția privată nu vrea să-și recunoască păcatul și să se pocăiască. Se autoîndreptățește. Caută sub orice formă să-și îndreptățească purtarea, nerecunoscând păcatul.

La pasul acesta trebuie aduse dovezi care să-i demonstreze fratelui că a păcătuit. Este nevoie de probe. Situația trebuie evaluată cu martori, aducându-se probe.

Sunt persoane care într-o discuție privată vor căuta să scape fără să-și recunoască păcatul, dar odată ce aceste persoane sunt confruntate cu dovezi, cu probe, cu martori, aceste persoane vor ceda și își vor recunoaște păcatul. Pusă față în față cu dovezile, persoana respectivă se va pocăi. Nu înseamnă neapărat că este o persoană înțeleaptă, de aceea aici Domnul nu mai adaugă faptul că am câștigat pe fratele nostru. Dar cel puțin situația se va rezolva. Nu înseamnă că fratele ne va iubi, așa cum o face un om înțelept, dar cel puțin își va recunoaște greșelile și se va pocăi.

Dar ce se întâmplă în situația în care fratele nu se va pocăi, chiar dacă va fi confruntat cu dovezi? Ce facem în situația în care „nu vrea să asculte de ei [martori, probe]”?

În primul rând, de ce fratele nu se pocăiește chiar dacă este confruntat cu martori/dovezi? Deja, în acest punct în care fratele nu-și recunoaște greșelile, ci dă toate dovezile la spate, vorbim de o inimă împietrită. Dumnezeu îi spune lui Israel, „Știind că ești împietrit… ți-am vestit mai demult aceste lucruri, ți le-am spus mai înainte ca să se întâmple…” (Isaia 48:4-5). Pentru că Israel era împietrit, Dumnezeu a profețit mai dinainte ce are să se întâmple, ca Israel să aibe dovada în fața ochilor că Dumnezeu a vorbit. Dar Israel, tocmai pentru că era împietrit, a dat la spate toate dovezile, a respins toate probele și a mers după inima lui (Matei 13:15 – „inima acestui popor s-a împietrit”, aveau ochi, dar nu vedeau minunile Domnului, ca dovezi ale faptului că El este Mesia, erau orbi față de dovezi. Aveau urechi, dar nu auzeau Cuvântul Lui și nici nu-l înțelegeau, pentru că inima le era împietrită). Așa se manifestă o inimă împietrită, este oarbă față de orice dovadă adusă.

Dar care este de fapt problema unei inimi împietrite? Adevărata problemă a împietririi este orgoliul, mândria inimii. Împăratului Nebucadnețar „i s-a îngâmfat inima și i s-a împietrit duhul până la mândrie” (Daniel 5:20). Era atât de mândru și avea un orgoliu personal atât de puternic, încât a dat la spate toate avertismentele lui Dumnezeu (visul cu statuia cea mare, visul cu copacul cel mare etc.) și a mers după inima lui.

De aceea Domnul ne învață: „spune-l Bisericii”. Cu alte cuvinte, trebuie făcut public păcatul. Fratele respectiv trebuie demascat în mod public. Mai ales dacă este prezbiter: „Pe cei [prezbiterii] ce păcătuiesc mustră-i înaintea tuturor, ca și ceilalți să aibă frică!” (1 Timotei 5:20). Rețineți, fratele până în acest moment nu-și recunoaște greșeala. Chiar dacă i s-a vorbit cu dragoste, milă, răbdare și compasiune, tot nu-și recunoaște greșelile. Va invoca faptul că cel care l-a mustrat nu a fost suficient de milos, plin de dragoste sau de compasiune. Va încerca pe toate părțile să se autoîndreptățească. Va face orice, doar ca să să scape. Dar poate că rușinea și umilința faptului că păcatul a fost demascat va zdrobi orgoliul personal al fratelui și îl va duce la pocăință. Vă amintiți, orgoliul și mândria sunt problema unei inimi împietrite. Umilința poate îl va duce pe fratele la pocăință. Demascarea publică este ultima resursă a lui Dumnezeu de a-l convinge pe fratele să-și vadă păcatul și să se pocăiască. Este ultima încercare.

Dacă nici aceasta nu funcționează, „să fie pentru tine ca un păgân și ca un vameș”. Cu alte cuvinte, să nu avem niciun fel de legături cu un astfel de om. Aici și numai aici, se aplică versetele din Romani 16:17; 1 Corinteni 5:5, 11-13; 2 Tesaloniceni 3:6, 14; 1 Timotei 6:5; 2 Ioan 1:10.

După s-au epuizat toate încercările de a aduce înapoi oaia rătăcită, fratele trebuie pus sub disciplina adunării. Adunarea trebuie să-și facă datoria înaintea lui Dumnezeu de a disciplina pe fratele care nu vrea să-și recunoască păcatul și să se pocăiască.

„Adevărat vă spun că orice veți lega pe pământ va fi legat în cer și orice veți dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer!” Acest verset se aplică în contextul disciplinei adunării din versetul 17. „Să fie pentru tine ca un păgân și ca un vameș” este echivalentul lui „veți lega pe pământ”. Dacă fratele nu vrea sub nicio formă să se pocăiască, el trebuie „legat” de adunare. Dacă mai târziu, după ce fratele a fost disciplinat și dă dovadă de pocăință, el trebuie „dezlegat”. Dumnezeu a dat autoritate adunării prin Duhul Sfânt, prin urmare adunarea trebuie să-și asume această responsabilitate înaintea lui Dumnezeu de a „lega” pe un astfel de om sau de a „dezlega” în cazul în care se văd faptele pocăinței adevărate.

Dacă adunarea va cere acest lucru, prin Duhul Sfânt, „le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri”. Și atunci când adunarea va lega pe pământ, Dumnezeu va lega în cer. Când adunarea va dezlega pe pământ, Dumnezeu va dezlega în cer. Legarea sau dezlegarea va fi dată adunării, dacă adunarea își va exercita autoritatea spirituală.

Mai mult decât atât, tot așa cum apostolul Pavel a participat la disciplinarea celui din Corint, deși nu era de față fizic (1 Corinteni 5:3-5), tot așa Domnul Isus se angajează că, dacă adunarea își va exercita autoritatea ei de a disciplina pe cel ce trăiește în păcat, El va fi în mijlocul adunării: „Căci, acolo unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor.” Acest verset ne vorbește în contextul disciplinei adunării. Este nevoie de toată adunarea ca să se aplice disciplinarea? Nu. Este nevoie de cel puțin doi sau trei frați.

Cum se realizează disciplinarea? Prin rugăciune: „dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare”. Disciplinarea va fi realizată prin rugăciune, prin rugăciunea cu autoritate. De ce rugăciunea cu autoritate, de ce este numită așa? Pentru că adunarea are autoritate. Dumnezeu investește adunarea cu autoritatea Sa de a lega sau de a dezlega pe pământ. Și când adunarea va face acest lucru, Dumnezeu va lega sau va dezlega în cer. Este un mare privilegiu și o mare responsabilitate pentru adunare să facă lucrul acesta!

Trebuie ținut cont de faptul că adunarea nu este autoritate finală. Adunarea este supusă Capului ei, care este Domnul Isus. Adunarea este autoritate reprezentativă. De aceea disciplinarea se face „în Numele Lui“ (v. 20), sub călăuzirea Duhului Sfânt. Dacă adunarea își face partea ei în curăție de inimă, Domnul Isus este în mijlocul ei.

Falimentul adunării de a-și exercita autoritatea

Ce se întâmplă în cazul în care adunarea falimentează în a aplica disciplina după criteriile Scripturii? Un frate cade în păcat, cu care discutăm în privat, refuză să-și recunoască păcatul. Se autoîndreptățește, dă la spate toate dovezile. Mergem cu problema la prezbiterii bisericii, dar prezbiterii bisericii nu aplică disciplina. Fie prezbiterii sunt corupți, fie din lașitate, fie din eșecul de a aplica corect principiile Cuvântului lui Dumnezeu în primul rând în viața personală și apoi în viața adunării, disciplina nu este aplicată și fratele care a păcătuit iese „basma curată”. Ce se întâmplă în această situație?

Este greu să spunem cu exactitate ce anume se va întâmpla cu o biserică atunci când ea nu-și face slujba ei înaintea lui Dumnezeu. Putem înțelege totuși câteva principii din capitolele 2 și 3 din cartea Apocalipsa.

Unul din principii este acela că păcatul unui singur frate sau al unui grup de frați devine păcatul colectivității, atunci când prezbiterii bisericii eșuează în a-și exercita autoritatea și în a aplica disciplina.

Un alt lucru, consecința lipsei de pocăință a adunării este „voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești”. Sfeșnicul este simbolul luminii, călăuzirii și a autorității spirituale a Duhului Sfânt. Ceea ce însemna sfeșnicul pentru Cortul Întâlnirii sau pentru Templu, înseamnă astăzi pentru biserică: prezența Duhului Sfânt în biserică.

Fără lumina Duhului Sfânt acea biserică va merge după principii omenești. Fie va cădea în legalism, iar adunarea va purta jugul greu al legalismului, al poruncilor, regulilor și al unei „neprihăniri” exterioare. Fie va cădea în libertinism, și vor trebui programe și activități care plac firii pământești, astfel încât adunarea să fie întreținută. Fie în timp va deveni o adunare moartă, care se va stinge. Nu există altă variantă. Fără pocăință adevărată, fără recunoașterea păcatelor, fără sfințire și fără o întoarcere înapoi la Scriptură și la principiile ei, adunarea va merge din rău în mai rău, pe panta decăderii morale și a degradării.

Atunci când prezbiterii bisericii eșuează în a aplica corect și scripturistic disciplina adunării, de atunci încolo începe căderea adunării. Este o datorie, înaintea lui Dumnezeu, pe care o au prezbiterii de a aplica corect disciplina. Cu toate acestea, problema fundamentală este faptul că prezbiterii eșuează în a aplica corect disciplina tocmai pentru că ei nu potrivesc criteriilor care se cer de la un prezbiter (1 Timotei 3:1-7 și Tit 1:5-9). Dacă prezbiterii bisericii calcă Scriptura, bineînțeles că nu vor avea putere în a aplica corect disciplina. Există poziția de autoritate, dar lipsește autoritatea spirituală (despre acest subiect voi scrie într-un articol viitor).

Mai mult, pentru ca disciplina să se realizeze corect, trebuie ca biserica în majoritatea ei să fie curată și să caute sfințenia. Ce se întâmplă în situația în care într-o adunare doi prezbiteri din patru sunt curați, iar ceilalți au probleme la rândul lor în viața personală sau din lașitate evită disciplinarea? Unii vor să aplice disciplina, ceilalți nu vor. Se poate ajunge la dezbinare. Este nevoie ca adunarea în marea ei majoritate să fie curată înaintea lui Dumnezeu pentru ca disciplina să se aplice corect. Și este nevoie de o unitate în Duhul Sfânt între frați, nu de o unitate coruptă pentru ca disciplina să se aplice biblic.

Cât de important este să judecăm lucrurile după principiile Scripturii! Cât de important este să avem un duh iertător și plin de compasiune față de frații noștrii și să judecăm lucrurile cu dragoste și doar dacă noi avem bârna scoasă din ochi (cel puțin în problema respectivă)! Dar în același timp observăm din Scriptură pericolul căderii unei adunări, dacă ea eșuează în a aplica disciplina în mod corespunzător și sub călăuzirea Duhului Sfânt față de frații care nu vor, sub nicio formă, să se pocăiască de păcatele lor (chiar confruntați cu dovezi). Dumnezeu nu se joacă de-a biserica. La Dumnezeu nu „merge și-așa!”. Biserica trebuie să meargă înainte în sfințenie, de aceea El ne-a pus la dispoziție toate mijloacele harului de a putea trăi în sfințenie.