„Fiul omului, negreșit, se duce după cum este scris despre El. Dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut.” (Marcu 14:21)

Cât de puternic se vede în acest text supunerea totală, fără nicio rezervă și pe deplin conștientă a Domnului nostru față de planul veșnic al lui Dumnezeu, chiar dacă ascultarea Lui avea să-L coste viața! Dar, în același timp, înțelegem așa de clar responsabilitatea pe care o are omul pentru deciziile sale și destinul pe care și-l rezervă prin acțiunile lui.

Iuda a fost omul căruia i-a plăcut păcatul. De-a lungul timpului a dovedit că păcatul își făcuse cuib în inima lui vicleană: „lua el ce se punea în ea” (în pungă), ne spune Ioan. Iuda a participat la lucrările pe care le făceau ucenicii: a făcut minuni, a scos draci, a făcut vindecări împreună cu toți ceilalți ucenici; însă inima lui nesinceră a iubit păcatul. Trădarea lui nu a fost un accident și nici nu a fost constrâns de împrejurări, ci inima lui era deja pregătită să înfăptuiască păcatul. A fost doar o chestiune de timp până când adevărata stare a inimii sale a ieșit la lumină.

Iuda este imaginea tipică a unui apostat. Pe dinafară implicat în lucrarea lui Dumnezeu, iar pe dinăuntru „este un drac”. Pe dinafară se arată neprihănit lumii, face slujbe pentru Dumnezeu, dar în inima lui, singurul dumnezeu pe care îl adoră este banul.

Este specific unui apostat ca, din dragoste de bani, în pornirea nebună a inimii lui rele, să meargă până acolo încât să prigonească Biserica lui Dumnezeu; la fel cum și Iuda a mers până acolo încât L-a dat la moarte pe Fiul lui Dumnezeu.

Mai mult, mintea lui întunecată nu l-a ajutat să înțeleagă consecințele trădării lui. A crezut că Domnul avea să scape cumva. Nu și-a imaginat până la final ce consecințe dramatice poate avea fapta lui. I s-a părut o modalitate ușoară de a mai face niște bani. Când, mai târziu, Iuda a văzut consecințele, povara conștiinței lui a fost atât de apăsătoare încât n-a mai rezistat și s-a spânzurat.

Acestea sunt consecințele trădării față de Domnul Isus și acestea sunt consecințele oricărei trădări față de Biserica lui Dumnezeu. În realitate, consecințele apostaziei sunt groaznice, mai ales ale unui om care pretinde a fi lider în biserică și care își impune agenda. Dacă doar pentru un moment unui astfel de om i s-ar deschide ochii și ar putea vedea consecințele, atunci ar înțelege că trădarea lui înseamnă mutilarea Bisericii lui Hristos și n-ar mai putea trăi cu o povară atât de apăsătoare în conștiința lui.

Unele fapte sunt de-a dreptul groaznice și au consecințele dintre cele mai grave. Numai o inimă împietrită și o minte întunecată Îl poate vinde pe Domnul Isus, la fel cum numai o minte înnebunită poate trăda preaiubita Lui Mireasă, așa încât drumul Ei – ca și drumul Lui – va merge prin suferință și durere. Cine poate cântări vreodată ce chinuri a îndurat Domnul nostru datorită trădării lui Iuda? Cuvântul ne ridică puțin cortina și ne descrie ceva din suferințele Lui, dar ce a fost în realitate în inima Domnului? Cine poate zugrăvi? Cine poate cântări vreodată ce chinuri, ce suferință, ce lacrimi, ce durere a îndurat Mireasa Lui din cauza unor negustori de suflete? Treizeci de arginți a primit Iuda pentru Învățătorul său. Ce ieftin L-a vândut pe Domnul și ce scump a plătit înaintea lui Dumnezeu! Prețul vânzării Bisericii lui Hristos este prea mic pentru groaznica pedeapsă pe care o vor primi astfel de oameni!

Și ce solemne au sunat cuvintele în gura Domnului Isus: „vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului” și „Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut”, întărind încă o dată cumplita judecată care avea să vină peste Iuda. Fapta lui a cântărit greu în ochii lui Dumnezeu: era o trădare față de preaiubitul Său Fiu. De aceea și judecata a fost cumplită. Tot așa cine vinde Biserica Domnului Isus are să plătească cu vârf și îndesat pentru păcatul său. Pedeapsa este așa de groaznică încât ar fi fost mai bine pentru el să nu se fi născut.

Totuși, ceea ce este cu adevărat cutremurător este faptul că Iuda, prin trădarea lui, împlinea Cuvântul lui Dumnezeu. Era scris despre el că avea să-l vândă pe Domnul Isus. În momentul acela de timp, cine altul putea potrivi mai exact criteriile proorociei ca Iuda? Proorocia trebuia să se împlinească, altfel Cuvântul avea să iasă ca fiind neadevărat. Și cum s-ar fi putut împotrivi Iuda în aceste condiții? Părea că soarta i-a fost deja scrisă.

Cu toate acestea, Domnul Isus îl avertizează într-un mod foarte solemn. Îl demască în fața tuturor, îi dă la iveală fapta și apoi îi arată consecințele. Din acel moment toată responsabilitatea trădării atârna pe umerii lui. Din acel moment Iuda singur avea să răspundă pentru păcatul său.

Însă avertismentul Domnului Isus nu a fost doar ca să plaseze responsabilitatea asupra lui Iuda, ci prin acesta Domnul i-a mai dat o ultimă șansă să-și revizuiască atitudinea inimii și să se pocăiască. A fost un ultim cuvânt. Doar că inima lui a fost prea vicleană ca să ia în serios cuvintele Domnului: „Nu cumva sunt eu, Învățătorule?”, spune el, cu perfidie. Gândul trădării se înfipsese atât de adânc în mintea lui încât era cu neputință să se mai răzgândească și nici să vadă gravitatea faptei sale. Păcatul, felul mârșav la care putea recurge pentru a face niște bani, a devenit convingere pentru el. Și astfel inima i s-a împietrit… Cuvântul s-a împlinit, dar Iuda a avut totuși șansa să se pocăiască; pocăința a fost însă imposibilă, pentru că mintea lui bolnavă era deja setată să-L trădeze pe Domnul.

Asta ne ajută să înțelegem cât de periculos este să nu privim cu seriozitate păcatul; să cochetăm cu el; să ni se pară că putem păcătui acum, iar mai târziu ne vom descurca cumva – eventual, ne vom pocăi. Trebuie să înțelegem că fiecare faptă pe care o facem ne setează mintea, ne clădește un mod de a gândi și de a percepe realitatea. Astfel, preocupându-ne tot timpul cu păcatul (un anumit păcat, poate fi oricare), păcatul respectiv devine normalitate pentru mintea și gândirea noastră; ajunge convingere pentru noi. Toată viața Iuda a avut o singură preocupare: să fure, să mintă, să înșele. Păcatul acesta a devenit ceva normal pentru el. Așa încât, atunci când a fost vorba de Domnul Isus, nu s-a dat înapoi să-L vândă. Chiar dacă această trădare avea consecințele dintre cele mai grave, mintea nu l-a mai ajutat să vadă gravitatea faptei sale.

La fel ca și Iuda, pentru orice om care are ca preocupare un anumit păcat, păcatul respectiv ajunge să-i întunece mintea: adică, păcatul respectiv – oricare ar fi el – ajunge să i se pară ceva normal. Să nu mai vadă nimic grav și nici periculos în a comite acel păcat. Ba încă, omul ajunge să caute justificările cele mai sfinte pentru păcatul său. Mintea ajunge atât de înnebunită încât să creadă că face ceva bun acționând în felul acesta. Aceasta este cea mai periculoasă stare a minții. Pentru că omul acela păcătuiește de la sine fără să vadă condamnarea ce îi stă în față. În final, se aruncă ca și Iuda, cu ștreangul de gât, în întunericul gros al veșniciei. Și ștreangul e păcatul acela cu care a crezut că „se va descurca cumva până la urmă”…

Totuși, nu doar Iuda a împlinit Cuvântul lui Dumnezeu prin trădarea lui, ci și Domnul Isus a împlinit Cuvântul, prin faptul că avea să fie vândut și răstignit. Era scris despre El că avea să sufere și Scriptura trebuia să se împlinească. „Fiul Omului, negreșit, Se duce după cum este scris despre El” – a știut că trebuia să moară și a ales de bunăvoie ca, suferind, să împlinească voia lui Dumnezeu. A ales în mod conștient drumul durerii, după cum era scris. Câtă ascultare exprimă cuvintele: „se duce”! Ce supunere, fără nicio abatere de la voia lui Dumnezeu! Într-adevăr, ascultarea Lui a fost „ne greșită” – fără nicio greșeală, fără nicio eroare. Avem de învățat de la El acest mod deplin de a asculta de Dumnezeu.

Domnul nostru S-a supus, și această ascultare I-a produs multă suferință. Ascultarea L-a dus la cruce. Dar aceasta a fost voia lui Dumnezeu. Și ce slavă a ieșit din ascultarea Lui! Isaia ne spune că „va vedea rodul muncii sufletului Său și Se va înviora”. Acest „va vedea” ne spune că avea să învieze. Și ceea ce avea să vadă Îi va umple inima de împlinire și înviorare. Avea să vadă rodul. Dar rodul nu poate veni fără moarte, pentru că bobul de grâu nu poate rodi dacă nu este zdrobit mai întâi și nu moare. Tot așa, niciodată n-am fi primit viața Lui dacă El n-ar fi murit întâi. Și, tocmai prin aceste răni, viața Lui s-a scurs până la ultima picătură și ne-a fost dată nouă. Ce mare binecuvântare a venit peste noi datorită suferințelor Sale!

Același drum Îl are și Biserica. Și despre Ea este scris că are să sufere. Este scris că în Biserică se vor strecura anticriști, proroci mincinoși, lupi răpitori care nu vor cruța turma și vor aduce mult prăpăd în Adunarea lui Dumnezeu. Este scris, și Scriptura trebuie să se împlinească. Și ce putem face, să „lovim cu sabia”? Nicidecum! Nu putem riposta cu armele lor, căci Domnul i-a zis lui Petru: „Pune-ți sabia la locul ei; căci toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri”. Nu aceasta este calea lui Dumnezeu.

La fel ca și Domnul, Biserica va merge pe acest drum al ascultării de Dumnezeu și al împlinirii voii Sale, chiar dacă acest drum va duce prin suferință și durere. Dar vai de oamenii aceea care vor vinde Biserica lui Dumnezeu! Mai bine ar fi fost pentru ei să nu se fi născut. Condamnarea lor este groaznică și veșnică. Dar ce slavă va ieși din suferințele Bisericii! Ce biruință va ieși din supunerea ei!

Ce putem învăța din acest verset este că, așa după cum stă scris în Cuvânt, vor veni proroci mincinoși, care nu vor cruța turma și vor aduce multă suferință Adunării; dar totodată și despre noi stă scris că trebuie să ne luăm crucea și să mergem după El. La fel ca și Domnul nostru, trebuie să alegem drumul ascultării de Dumnezeu și al lepădării de noi înșine. Trebuie să alegem drumul crucii, al mortificării eului și dorințelor noastre, pentru ca să avem parte de viața Lui de înviere și de rodul binecuvântării lui Dumnezeu.

Să nu uităm că a fost voia lui Dumnezeu ca Domnul Isus să treacă pe acest drum al suferinței și, a fost voia lui Dumnezeu să existe un Iuda prin care Domnul să sufere. La fel, așa a gândit Dumnezeu în înțelepciunea Lui, ca și Biserica să sufere și să existe și astăzi un „Iuda” prin care să vină suferința. Datoria noastră este să ne supunem lui Dumnezeu, să ne curățim și să lăsăm ca lucrarea crucii să se facă desăvârșit în noi. Datoria noastră este ne sfințim viețile și inimile înaintea lui Dumnezeu și slava care va veni de aici este incomparabilă! Este necesar să omorâm în noi tot ce vine din firea pământească, toate gândurile noastre firești și voia noastră. Să ne punem cu totul pe altar înaintea lui Dumnezeu, să ne frângem în Mâinile Lui și strălucirea slavei ce decurge din jertfa noastră va fi o strălucită binecuvântare!

Cât despre „Iuda”, „trupul lui va plesni în două și i se vor vărsa măruntaiele”, își va primi groaznica pedeapsă pentru păcatul său, atât aici, dar și în veșnicie. În mod bizar, sub el se căsca groapa de gunoi a Gheenei, valea Ben-Hinom, locul măcelului lui Iuda de pe vremea lui Ieremia, întărind profetic soarta cruntă a acestui om. Cât despre noi, vom primi binecuvântarea lui Dumnezeu și slava Lui va străluci în noi. Drumul lui Iuda a sfârșit în tenebrele morții, drumul nostru va sfârși în lumină și slavă. Cât despre Iuda, a sfârșit prin a fi un blestemat și un blestem; cât despre noi, vom sfârși prin a fi binecuvântați și o binecuvântare. La final, Domnul nostru a cules ca rod slava și bucuria, pentru care a plătit cu viața Lui; pe când Iuda a cules ca rod moartea și blestemul, pentru un preț așa de mic… treizeci de arginți!

Punând lucrurile în cântarul Cuvântului, putem vedea cât de mult a primit Domnul nostru în veșnicie comparativ cu prețul pe care L-a plătit în termeni de suferință și moarte; și putem vedea ce puțin a primit Iuda pe pământ în comparație cu prețul pe care l-a plătit în veșnicie. Pur și simplu, Iuda a gândit ca un nebun. Tot așa, cel ce vinde Biserica Domnului nostru, va primi pe pământ prea puțin comparativ cu prețul pe care îl va plăti în veșnicie; iar cât despre noi, credincioșii, întristările noastre sunt ușoare și sunt de o clipă în comparație cu greutatea slavei pe care o vom primi pentru veșnicie.

Domnul să ne dea harul de a porni pe calea ascultării și a lepădării de noi înșine, calea crucii, a sfințirii și a renunțării la viața noastră naturală, întocmai cum El a mers pe acest drum al zdrobirii și al morții! Viața și binecuvântarea care decurg de aici vor cântări greu în veșnicie.