Matei 17:1-4

„Isus a luat cu El pe Petru, Iacov și Ioan”.

Cei trei ucenici făceau parte din cercul intim al Domnului Isus; și ce har este ca și noi să facem parte din cercul intim al Domnului Isus. Ce har este ca relația noastră cu El să devină intimă, de inimă! Acesta este fundamentul creștinului: părtășia cu Domnul Isus.

În această părtășie intimă, Domnul „i-a dus” – asta arată neputința noastră de a ne duce pe noi înșine. Avem nevoie de Domnul Isus ca să putem trăi această viață de credință.

I-a „dus la o parte” – această expresie ne învață despre punerea de-o parte, despre sfințenie, despre curăție. Într-adevăr, ceea ce realizează părtășia cu El este în primul rând curățirea vieților noastre. Nu avem cum, în această dragoste pe care o primim de la El și în această dragoste pe care o manifestăm față de El, să ne mai permitem o viață trăită după cum vrem noi, ci cunoașterea Lui, în mod personal, ne duce la o viață sfântă. Ce har să conștientizăm neputința noastră de a ne sfinți și să realizăm că adevărata sfințenie este în Domnul Isus! Ce har să realizăm că doar Domnul Isus ne poate duce la o viață cu adevărat plăcută lui Dumnezeu!

După ce s-a realizat ruperea de păcat în viața noastră, trebuie ca Domnul să ne ducă „pe un munte înalt”, departe de lume, atingând culmile credinței și părtășiei cu El. Fără o separare totală de vale (de lume), de forfota și murdăria ei și fără o „urcare” pe înălțimile părtășiei cu Domnul nostru, nu putem vedea schimbarea la față. Abia acolo, pe culmea muntelui, Domnul „S-a schimbat la față înaintea lor”.

Ucenicii L-au văzut altfel decât înainte. L-au văzut în adevărata Lui glorie și în toată strălucirea Slavei Lui. Atât de luminos încât „fața Lui a strălucit ca soarele” – asta ne duce cu gândul în Apocalipsa 1:16 „fața Lui era ca soarele, când strălucește în toată puterea lui”. Strălucirea feței Lui este o imagine a Slavei Sale desăvârșite. Domnul S-a descoperit pe Sine, iar ucenicii au putut vedea Slava Domnului Isus. Separat de păcat, departe de lume, pe culmea credinței și a părtășiei cu Domnul Isus, putem vedea cu adevărat Slava Lui și putem cunoaște măreția Lui. Într-adevăr, când vom avea revelația Slavei Sale și când vom vedea măreția Lui, atunci Îl vom recunoaște cu adevărat ca Domn al vieților noastre și ne vom consacra pe deplin Lui. Nu există consacrare deplină, pentru că Îl cunoaștem atât de puțin pe Domnul! Pe măsură ce creștem în cunoașterea Lui, ne vom preda Lui.

Nu doar atât, dar spune că „hainele I s-au făcut albe ca lumina”. Asociind versetul cu textul de la Apocalipsa 1:13, strălucirea hainelor Lui sunt o imagine a neprihănirii Lui, a sfințeniei desăvârșite și a curăției Lui. Celor care au cu adevărat părtășie cu Domnul, El li se va descoperi ca un Dumnezeu sfânt și desăvârșit în curăție. Puterea acestei descoperiri va curăți și va sfinți viețile lor. Aceasta este calea de a crește în harul și în cunoașterea Lui. Părtășia cu El este fundamentală în maturizarea credinciosului. Fără o părtășie reală cu El, din care să fim umpluți cu seva Lui, viața noastră va fi secătuită de bucurie și de putere.

„Și iată că li s-a arătat Moise și Ilie, stând de vorbă cu El.” Moise este reprezentantul Legii, iar Ilie al proorocilor. Moise și Ilie sunt o imagine a Cuvântului lui Dumnezeu. Ce plăcut este ca în această părtășie binecuvântată, pe culmile credinței, credinciosul să asiste la această conversație dintre Domnul Isus și Cuvântul Său, în sensul în care Cuvântul nu mai este atât de tăcut ca odinioară, ci este un Cuvânt care vorbește, care are ceva de spus și pe care credinciosul Îl aude cu inima. Ce plăcut este ca cel credincios să-L „vadă” pe Domnul Isus în fiecare capitol și verset al Bibliei! Ce har este ca Cuvântul să vorbească pentru inima credinciosului! Numai o părtășie strânsă, de inimă cu Domnul va duce la o cunoaștere a „tainelor” Cuvântului, la o înțelegere a sensului Său.

În versetul patru, reacția credinciosului este să ascundă Slava Domnului și descoperirea Cuvântului Său, dar „nu știa ce spune”. Slava Domnului și descoperirea Cuvântului Său nu trebuie acoperite, ci trebuie lăsate să se manifeste liber, pentru ca și alții să beneficieze de ele. Prin aceasta omul credincios va fi de folos și altora.